Unii critici ai Islamului l-au defăimat pe Profet, susținând că a fost un libertin pe care îl interesa doar propriile nevoi. L-au acuzat ca fi având un caracter josnic, lucru incompatibil cu virtutea, cu faptul că a fost Profet și Ultimul Mesager al lui Dumnezeu, precum și cel mai bun model pe care l-ar putea urma umanitatea. Dar, cu toate acestea, bazându-ne pe biografiile ușor de obținut și pe scrierile și acțiunile lui autentificate, este foarte clar că el a dus cea mai disciplinată viață și căsătoriile lui au făcut parte din numeroasele poveri pe care le-a trebuit duce ca fiind Ultimul Mesager al Lui Dumnezeu.

Motivele pentru care s-a căsătorit de atâtea ori, variază. Însă, toate au ținut de rolul său ca lider al comunității musulmane și cu responsabilitatea de a ghida noii musulmani spre normele și valorile Islamului.

Când Mohamed (s.a.a.w.s) a împlinit vârsta de 25 de ani, înainte de a fi trimis spre următoarea sa misiune, el s-a căsătorit cu Khadija, prima lui soție. Fiind dat mediul cultural înconjurător, fără a lua în considerare faptul că era tânăr, este remarcabil cum s-a bucurat de o perfectă castitate, integritate și încredere. Imediat după ce a fost chemat la Profetism, și-a făcut foarte mulți dușmani, care nu au ezitat să îl calomnieze- și nu o dată au fost persoane care au inventat lucruri rele despre el.

Căsătoria cu Khadija, care era cu 15 ani mai mare decât el, a fost una excepțională atât în ochii Profetului cât și în ochii lui Dumnezeu. Timp de 23 de ani, viața lor a fost o perioadă neîntreruptă de fericire și fidelitate perfectă. În al 8-lea an de Profetism, ea a murit, lăsându-l pe Profet unicul părinte al copiilor timp de 4-5 ani. Chiar și inamicii lui sunt forțați să recunoască faptul că în tot acest timp Mohamed (s.a.a.w.s) nu poate fi acuzat de nici o abatere de la moralitate. Profetul nu a mai avut vreo altă soție în timpul vieții Khadijei, deși opinia publică i-ar fi permis să facă acest lucru. Când a început să se căsătorească și cu alte femei, el trecuse deja de vârsta de 55 de ani, atunci când nu mai există foarte mult interes și dorință pentru căsătorie.[1]

Cum ar fi putut un Profet fi poligam? Această întrebare este pusă doar de cei care nu cred în religie, sau de evrei și creștini. În ceea ce privește prima variantă, aceștia nu au nici un drept să reproșeze ceva celor care urmează o anumită religie. Propriul lor comportament cu sexul opus nu demonstrează decât dorințele lor, indiferent de ceea ce ar spune. Ei nu se îngrijorează de consecințele unor asemenea legături, de faptul că ar putea rezulta copii și cum comportamentul lor libertin îi afectează pe cei tineri. Văzându-se liberi, aderă la practici ca homosexualitatea, iar mai limitat incestul, pedofilia și parteneri de sex masculin sau feminin multipli (ceea ce face ca părintele copilului să fie necunoscut). Asemenea oameni îl critică pe Profet doar pentru a-i coborî pe ceilalți la nivelul lor.

Evreii și creștinii care îl atacă pe Profet din cauza poligamiei, o fac din ură și gelozie față de Islam. Aceștia uită că marii patriarhi evrei, numiți Profeți în Biblie și în Coran sunt venerați de credincioșii acestor trei religii, au practicat poligamia la o scară mult mai mare decât Profetul (s.a.a.w.s).[2]

Poligamia nu a originat de la musulmani. În cazul Profetului (s.a.a.w.s), această practică are o mai mare importanță decât pot crede unii oameni. Într-un anumit aspect, Profetul trebuia să fie poligam pentru a transmite Sunna (statutul și normele legilor islamice). Islamul se ocupă de viața privată a oricărei persoane, iar relații private cu soțiile nu puteau fi ocolite. Deci, trebuiau fi femei care să le ghideze pe celelalte în conducerea acestor relații. Femeile caste din locuința Profetului erau responsabile cu explicarea acestor norme și reguli din aceste sfere private, celorlalți musulmani.

Unele dintre căsătoriile Profetului (s.a.a.w.s) au fost încheiate pentru anumite scopuri:

Soțiile lui erau atât tinere, de vârstă medie, dar și bătrâne, iar normele Islamului puteau fi exemplificate în concordanță cu relația dintre diferite stagii și experiențe ale vieții. Aceste lucruri au fost învățate și aplicate în primul rând în căminul Profetului și apoi transmise celorlalți musulmani de către soțiile lui.

Fiecare soție făcea parte dintr-un trib sau clan diferit, iar acest lucru i-a permis Profetului să stabilească relații de rudenie prin intermediul comunității musulmane ce se răspândea foarte rapid. Acest lucru a făcut posibil ca atașamentul oamenilor de Profet să se răspândească printre musulmani, creând astfel și asigurând egalitatea oamenilor în cel mai practic mod, bazat pe religie.

Toate soțiile Profetului, atât în timpul vieții lui cât și după, au dat dovadă de multă supunere la Islam și au contribuit la a aduce beneficii. Ele au dus mai departe mesajul lui clanurilor lor: experiența lăuntrică și exterioară, calitățile și credința omului a cărei viață reprezintă materializarea Coranului-Islamul aplicat. În acest fel, toți musulmanii au învățat despre Coran, hadis, interpretări ale Coranului și comentarii, jurisprudența islamică, astfel devenind conștienți de natura și esența Islamului.

Prin căsătoriile sale, Profetul a stabilit legături de rudenie prin Arabia. Acest lucru i-a oferit libertatea de a călători și de a fi acceptat ca membru în fiecare familie. Deoarece ei îl priveau ca pe unul de al lor, simțeau că pot merge la el direct pentru a-l întreba despre această viață și cea care va urma.Triburileau avut beneficii de pe urma atașării de el: se considerau norocoși și mândri că puteau avea o relație cu el-Umaiazii (prin Umm Habiba), Hashimiții (prin Zaynab bint Jahsh) și Bani Makhzum (prin Umm Salama).

Ceea ce am afirmat până acum sunt lucruri generale și ar fi putut fi aplicabile tuturor Profeților. Acum vom sublinia condiția Ummahat al-Mu"minin (Mamele credincioșilor):

Khadija a fost prima soție a Profetului (s.a.a.w.s). După cum am menționat mai sus, ea s-a măritat cu el înainte ca lui să îi fie dăruit Profetismul. Deși era cu 15 ani mai mare decât el, ea a dat naștere tuturor copiilor lui, cu excepția lui Ibrahim, care nu a supraviețuit. Khadija era de asemenea și prietena lui, îi împărtășea toate înclinațiile și idealurile. Mariajul lor a fost binecuvântat, căci ei au trăit în armonie timp de 23 de ani. Ea era cea care îi era aproape mereu și îl ajuta în fiecare moment, în fiecare încercare și persecuție primită de la necredincioșii Mecani. El a iubit-o foarte mult și în timpul vieții ei nu s-a căsătorit cu altă femeie.

Căsătoria reprezintă idealul intimității, al prieteniei, al respectului reciproc, al ajutorului și al consolării. Deși loial și credincios soțiilor lui, el nu a uitat-o niciodată pe Khadija și sublinia virtuțile și meritele sale cu orice ocazie. Profetul (s.a.a.w.s) nu s-a căsătorit cu altă femeie decât după 4 sau 5 ani de la moartea Khadijei. Până în acel moment, el le-a fost atât mamă cât și tată copiilor lui, oferindu-le mâncare și provizii în fiecare zi, dar rezolvându-le și problemele și greutățile cu care se confruntau. A presupune că un asemenea om a fost libertin și condus de dorințe sexuale, este un lucru fără sens.

A'isha a fost fiica lui Abu Bakr, cel mai bun prieten și urmaș credincios al Profetului. Unul dintre primii care s-au convertit la Islam, Abu Bakr a sperat dintotdeauna să cimentuiască relația lui cu Profetul printr-o căsătorie. Căsătorindu-se cu A'isha, Profetul a oferit cea mai mare curtoazie și onoare unui om cu care împărțise cele bune și cele rele, la bine și la rău. În acest fel A'isha și Abu Bakr au acumulat distincția de a fi apropiați atât fizic cât și psihic de Profet (s.a.a.w.s).

A'isha s-a dovedit a fi o femeie foarte inteligentă și înțeleaptă, pentru că ea deținea atât temperamentul cât și natura de a transmite mai departe misiunea Profetului (s.a.a.w.s). Prin căsătoria cu Mohamed (s.a.a.w.s), s-a pregătit de pentru a fi un ghid spiritual și profesoară tuturor femeilor- ea devenind cel mai bun student și discipol al Profetului. Datorită lui, asemenea multor altor musulmani binevucântați al acelor timpuri, talentul și capacitățile sale au fost supuse unei maturizări și perfecționări astfel încât să îi ofere ocazia de a-l acompania spre locul fericirii, atât în calitate de soție , dar și de studentă.

Viața și serviciul adus Islamului arată că o asemenea persoană excepțională a fost demnă de a fi soția Profetului. Ea a fost una dintre autoritățile hadisului, un comentator extraordinar al Coranului și o expertă distinsă a legilor islamice. Aceasta reprezenta cel mai bine calitățile interioare și exterioare și experiențele Profetului. Din acest motiv i s-a arătat Profetului în vis că se va căsători cu A'isha. Astfel, atunci când era doar un copil inocent ce nu știa nimic despre afacerile lumești, a fost acceptată în căminul Profetului pentru a fi pregătită pentru tot ceea ce urma să se întâmple.

Umm Salama, care făcea parte din clanul Makhzum, a fost mai întâi măritată cu verișorul ei. Cuplul a îmbrățișat Islamul chiar de la începuturile lui și au emigrat spre Abisinia pentru a evita persecuțiile. După întoarcerea lor, au migrat în Medina. Soțul ei a participat la multe lupte și a murit după ce a fost grav rănit în Bătălia de la Uhud. Fiind conștienți de nevoile și suferința ei ca văduvă cu copii, atât Abu Bakr cât și Umar au cerut-o în căsătorie pentru a o sprijini. Ea i-a refuzat, spunând că nimeni nu este mai bun decât defunctull ei soț.

La puțin timp după acest eveniment, Profetul a cerut-o în căsătorie. Acest lucru este normal, căci această femeie nu s-a înlăturat niciodată de la sacrificii și suferință pentru Islam. Acum că era singură, după ce trăise atâția ani în cel mai nobil clan din Arabia, nu trebuia neglijată. Luând în considerare evlavia, sinceritatea și suferința ei, ea merita cu desăvârșire să fie ajutată. Căsătorindu-se cu ea, Profetul (s.a.a.w.s) a făcut un lucru ce mereu îl realiza: împrietenindu-se cu cei ce nu aveau prieteni, sprijinindu-i pe cei fără sprijin și protejându-i pe cei descoperiți. Aflându-se în acea situație, nu era o cale mai bună de a o ajuta.

Umm Salama era de asemenea inteligentă și învăța repede. Deținea toate capacitățile de a deveni ghid spiritual și învățătoare. Când Profetul a luat-o sub protecția lui, ea era noua studentă în școala cunoașterii și a ghidării, căreia toate femeile îi vor fi fost recunoscătoare. Deoarece Profetul (s.a.a.w.s) ajunsese la vârsta de 60 de ani, căsătorindu-se cu o femeie văduvă cu copii și asumându-și toate cheltuielile și responsabilitățile incluse, acest fapt nu ar putea fi văzut decât ca un act de compasiune ce merită admirația noastră în fața rezervelor lui interminabile de umanitate.

Umm Habiba a fost fiica lui Abu Sufyan, primul și cel aprig dușman al Profetului, precum și susținător al politeismului și idolatriei mecane. Cu toate acestea, fiica lui a fost una dintre primii musulmani. Ea a emigrat către Abisinia cu soțul ei, unde el a renunțat la credința lui și a îmbrățișat Creștinismul. Deși separată de soțul ei[3], ea a rămas supusă Islamului. La puțin timp după asta, soțui ei a decedat, iar ea a fost lăsată singură în exil.

 

Satana a fost un ginn creat din foc, la fel ca și ginnii cu care a petrecut mult timp. Înainte de a-i fi testată supunerea și onestitatea prin Adam, el se afla în compania îngerilor, venerând așa cum o fac ei. Spre deosebire de îngeri, care urmează ordinele lui Dumnezeu și I se supun (66:6), Satan își poate alege singur calea și comportamentul.[1] Când Dumnezeu l-a testat împreună cu ceilalți spunându-le să cadă cu fața la pământ în fața lui Adam, semințele neascultării au încolțit în el: Sunt mai bun decât el. M-ai creat din foc, iar pe el din lut (38:76).

Satana a fost creat în scopuri importante. În primul rând, dacă Satan nu ar fi încercat întotdeauna să seducă umanitatea, crearea noastră ar fi fost inutilă. Dumnezeu are nenumărați slujitori care nu se pot răzvrăti, făcând ceea ce le este ordonat. De fapt, existența unei Ființe Divine ce are nenumărate Nume și Atribute presupune, nu prin necesitate externă ci datorită naturii esențiale a Numelor Lui, ca Numele Sale să fie manifeste.[2] El își manifestează Numele prin intermediul umanității.

El deține liberă voință, pe care ne-a transmis-o și nouă, iar asta înseamnă a putea alege dintre alternative. Dumnezeu ne-a oferit multe potențialuri. Scopul luptelor interioare și exterioare cu care ne confruntăm reprezintă rezultatul abilităților noastre de a folosi și dezvolta aceste potențialuri. Așa cum Dumnezeu face ca șoimul să urmărească vrăbia pentru ca cea din urmă să își dezvolte potențialul de a scăpa, așa și Satan a fost creat și i s-a permis să ne tenteze pentru ca noi să putem aspira la stagii spirituale înalte și să ne întărim puterea de a rezista tentațiilor. Precum foamea stimulează oamenii și animalele în a descoperi și a se extinde pentru a-și satisface nevoile, iar frica inspiră noi forme de apărare, așa și tentațiile lui Satan ne fac să ne dezvoltăm potențialurile și să fim atenți asupra comiterii păcatelor.

Îngerii nu pot fi ridicați la ranguri mai înalte, deoarece Satan nu îi poate tenta. Animalele au un statut fix, adică nu pot urca și nici cădea în rang. Numai umanitatea se confruntă cu un număr mare de ranguri, noi putând cădea sau urca. Există o linie infinită de evoluție spirituală între rangurile marilor Profeți și sfinți și oameni ca Faraonul și Nimrod.

Fiind date acestea, nu putem susține că este un rău crearea lui Satan. Deși el este o creatură a răului, creația lui Dumnezeu implică tot Universul și ar trebui fi înțeleasă în relație cu rezultatele obținute, și nu numai cu faptele în sine. Orice creează Dumnezeu este bun și frumos, în sine sau prin efectele ce le produce. De exemplu, ploaia și focul produc multe efecte, majoritatea fiind folositoare. Dacă unii oameni sunt răniți din cauza abuzului apei sau al focului, nu putem susține că crearea lor nu este bună în totalitate. În același mod, scopul principal prin crearea lui Satan este de a ne putea dezvolta potențialurile, de a ne întări voința rezistând tentației, și de a ne ridica la ranguri spirituale mai înalte.

 

[1] Cunoscut sub numele de Iblis atunci când a refuzat să se plece înaintea lui Adam, i s-a refuzat dreptul la liberă voință.

[2] Precum: Creatorul, Milostivul, Dătătorul de Viață, Frumosul, Atotputernicul, printre alte Atribute și Nume ale Sale.

« înapoi

În primul rând, este cunoscut faptul că nu există în Islam nici un decret prin care cei care trăiesc în țări non-islamice vor ajunge în Iad. Decretul este următorul: Dacă cei care au auzit mesajul și îndemnurile Profetului, și au fost martori la lumina și adevărul Islamului, îl resping și îi întorc spatele, vor ajunge în Iad." Este înafara discuției faptul că sunt persoane care trăiesc în țări non-islamice; ceea ce contează cu adevărat este ca ei se supună Mesajului Divin. Cei care nu vor face acest lucru vor ajunge în Iad- chiar dacă s-au născut și au fost crescuți în țări islamice.

Mulți învățați și teologi musulmani au vorbit și au scris despre ceea ce Coranul și hadisurile menționează despre acest subiect. Dar de ce insistă oamenii asupra acestei întrebări? Cum i-ar putea schimba un asemenea răspuns? Le va folosi cu ceva în Viața de Apoi? Este vreo diferență între cei care sunt credincioși și cei care nu sunt doar pentru că nu au auzit niciodată de Islam? Va ajunge în Rai cel din urmă și va suferi aceleași pedepse?

Ash'arii au susținut că cei care nu au auzit niciodată numele lui Dumnezeu sau învățăturile Islamului, vor fi "iertați". Dumnezeu, dacă voiește, recompensează oamenii pentru binele ce l-au făcut pentru ca aceștia sp se bucure de Paradis.

Maturizii au avut idei oarecum similare cu Mutazilii. Dacă asemenea oameni au ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii, chiar dacă nu-I cunoșteau Atributele și Numele, aceștia vor fi salvați. Dacă nu ar fi făcut asta, nu ar fi fost salvați. Acest punct de vedere nu este foarte diferit de cel al Ash'arilor.

Conform Maturizilor, nu contează locul unde trăim, căci cu toții putem vedea soarele, răsăritul și apusul, strălucirea stelelor, ordinea și balanța din creație, varietatea sa, culorile nemapipomenite ale florilor, copacilor, animalele. Toate acestea sunt semne ale existenței unui Creator, Susținător și Administrator al tuturor lucrurilor. Astfel pot cunoaște oamenii și conștientiza existența, puterea și grația Creatorului absolut fără a-I cunoaște Numele, Atributele, Cărțile sau Profeții. Asemenea oameni sunt printre cei salvați. De aceea, atunci când ni se pune această întrebare,ar trebui să facem referire la marii imami ai Islamului.

Imamul Ash'arilor crede în acest verset: Niciodată nu pedepsim până când nu vom fi trimis un Profet. (17:15) Oamenii nu pot fi pedepsiți pentru un rău anume până când nu sunt avertizați mai întâi de un Mesager adevărat.

Maturizii susțin că datorită rațiunii ce o deținem, putem distinge răul de bine. Dar ar fi greșit să susținem că rațiunea este cea care rezolvă totul. De aceea trimite Dumnezeu Mesageri, pentru a arăta ce e bun și ce e rău. Punctul de vedere al Maturizilor este următorul: Rațiunea poate deduce că adulterul și poftele sexuale sunt un rău, deoarece astfel de practici întrerup cursul normal al genealogiei, care la rândul ei produce probleme de moștenire. Tot cu ajutorul rațiunii ne dăm seama că a fura este un lucru rău, căci cel care face acest lucru nu se află în siguranță; alcoolul și alți intoxicanți fac ca oamenii să își piardă cunoștința , să își distrugă sănătatea devenind astfel vulnerabili multor boli, afectându-le dezvoltarea.

La fel se întâmplă și cu ce e bun. Rațiunea ne face să credem că credința în Dumnezeu e un lucru bun, deoarece asta duce la satisfacție și fericire interioară. Chiar și în această lume simțim bucuria de a ajunge în Paradis. Calea către credință nu este atât de dificilă de urmat. Un beduin s-a apropiat o dată de Profet (s.a.a.w.s) și i-a povestit cum a pus stăpânire pe credință: "Excrementele lăsate de cămile conduc la existența unei cămile. Urme de pași pe nisip indică existența unui călător. Cerul cu stelele, Pământul cu munții și văile, marea cu valurile sale- nu arată existența Atotputernicului, Atotștiutorului, Înțeleptului?" El a cunoscut credința prin propria lui rațiune, deci noi nu putem subestima rolul rațiunii în găsirea credinței.

Începând de la acest punct de vedere, Maturizii susțin că un individ poate cunoaște Creatorul cu ajutorul rațiunii. Există multe exemple de astfel de persoane ce provin din timpurile pre-islamice: Waraqa ibn Nawfal, verișorul Khadijei care a simțit că Profetul va apărea în timpul vieții lui deoarece fuseseră îndeplinite toate semnele venirii lui. Când Mohamed (s.a.a.w.s) a primit Revelația pentru prima oară, Khadija a avut nevoie de sfatul lui Waraqa. El a confirmat adevărul misiunii și revelațiilor lui Mohamed. Înțelegând că nu va primi nici un bine dacă va continua să se roage la idoli, Waraqa i-a ignorat, bazându-se pe propria lui judecată, și a crezut în existența Lui Dumnezeu, Unicul.

O persoană asemănătoare era Zayd ibn 'Amr, unchiul lui 'Umar ibn al-Khattab. Șiind că venirea unui Profet era iminentă, el a renunțat la idoli și a început să se roage lui Dumnezeu. Deși el a murit înaintea Profetismului lui Mohamed, el a intuit ceea ce urma să se întâmple. Pe patul de moarte, l-a chemat pe fiul lui, Sa'id, pe 'Umar și pe alți membri ai familiei și a spus: "Lumina lui Dumnezeu este la Orizont. Cred că în curând ni se va arăta nouă. Simt deja semnele sale deasupra capetelor noastre. De îndată ce Profetul se face cunoscut, mergeți și alăturați-vă lui fără întârziere."

Orice "dumnezeu" sau "zeiță" făcută de mâna omului nu poate fi Dumnezeu și nu poate răspunde nevoilor lor, pentru că acestea se pot rezolva doar de către Creator. Printr-un astfel de raționament simplu ne putem da seama de nevoia noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeul Cerurilor și al Pământului. Când mintea noastră este direcționată spre Revelație, nevoia noastră de cunoaștere acționează și calea spre fericire eternă ne este liberă.

Doar cei care aud despre Corazn și Profet dar nu încearcă să afle mai multe, sunt cei care vor ajunge în Iad. Acei oameni care rămân în neștiință în mod involuntar, deoarece nu au auzit despre aceste lucruri, vor fi cei care vor beneficia de Milostenia Divină și nu vor fi învinovățiți sau pedepsiți pentru ceea ce au săvârșit.

Aceste chestiuni aduc în gând diferența dintre musulmanii din trecut și cei din prezent și îndatoririle noastre către cei non-musulmani. Primii musulmani au trăit Islamul la maxim, l-au reprezentat și l-au răspândit peste arii foarte vaste, trezind astfel conștiința multor oameni. Atunci când le citim biografiile observăm o asemenea măreție în modul lor de a gândi și de a trăi încât ni se pare normal scopul pentru care acei oameni au îmbrățișat Islamul. Erau atât de nefricoși și ne neclintit, atât de nepreocupați de plăcerile și suferințele lumești, încât au lăsat o amprentă durabilă asupra umanității.

Datorită sincerității lor, mulți oameni au cunoscut Islamul într-un timp foarte scurt. În timpul Califului ' Uthman (care a condus între 644-56), Islamul s-a răspândit de la Strâmtoarea Gibraltar până la Marea Aral, de la Anatolia până la Marele Zid al Chinei. În timpul lui Mu'awiya (a condus între anii 661-80), Islamul a ajuns până la Oceanul Atlantic, tot Marocul, Tunisia și Algeria.

Cei care se aflau sub stăpânirea musulmanilor erau foarte fericiți și mulțumiți datorită faptului că aceștia trăiau Islamul la maxim. Viețile lor exemplare i-a făcut pe mulți să se convertească la Islam. Creștinii indigeni și evrei preferau adesea conducere islamică decât cea a co-religioșilor săi. O dată, când conducătorii musulmani au trebuit să părăsească Damascul, comunitatea creștină și liderii ei religioși s-au rugat în biserici pentru ca musulmanii să nu plece. Atunci când au plecat, creștinii au promis să trăiască sub stăpânirea lor și să le plătească taxele cuvenite dacă s-ar fi putut întoarce.[1]

Sinceritatea acelor oamenii a făcut ca multe persoane să adere la Islam. Într-adevăr, este imposibil să ne imaginăm cum ar fi stat lucrurile în alte circumstanțe, când acele persoane i-au cunoscut pe primii musulmani, căci fiecare dintre ei era un "Umar" din punct de vedere al sincerității și dedicării. În timpul nopții erau supraveghetori, iar în timpul zilei erau războinici legendari. Ei au câștigat atât de multe inimi și au impresionat atât de mulți oameni, încât aceștia credeau că întreaga lume va deveni în curând islamică.

În ziua de azi musulmanii nu pot asigura paza nici măcar pentru o arie restrânsă a comunității lor. De aceea, reușitele administratorilor musulmani timpurii pot fi observate în adevărata lor lumină și măreție. Datorită înțelepciunii și pietății lor, ușile multor castele și orașe le-au fost deschise-nu în calitate de vizitatori, ci de lideri guvernanți.

Când musulmanii au pus stăpânire pe Siria și Palestina, comandanții au cerut cheile Moscheii al- Aqsa. Patriarhul le-a spus că va da cheile doar celui menționat în Cartea Divină, căci numai acel om era demn de a deține acele chei. În timp ce se certau, Califul Umar și unul dintre slujitorii lui au ieșit din Medina. Nimeni nu a știut cum urma să călătorească, dar Patriarhul și preoții știau cum urma să vină cel ce era demn de a deține acele chei.

'Umar a împrumutat o cămilă din patrimoniul statului său, și el și slujitorul lui au călătorit pe ea pe rând. Când comandanții musulmani au auzit asta, s-au rugat ca 'Umar să fie cel care urma să călărească pentru a putea trece Râul Iordan. Ei credeau că, deoarece bizantinii erau obișnuiți să își ridice în slăvi conducătorii, 'Umar s'ar fi rușinat să fie cel care conduce cămila cu pantalonii suflecați, trecând râul, în timp ce slujitorul său era pe cămilă.
 

Shaytan este cuvântul arab pentru Satan, care înseamnă "îndepărtat de Prezența Divină, indus în necinste". Satan este ca o persoană ce a avut toate atuurile de partea sa, dar și le-a întors împotrivă, sau precum cineva care a pierdut chiar atunci când era la un pas de a câștiga totul.

Situația lui Satan este descrisă astfel în Coran:
Noi v-am creat, apoi v-am desăvârșit chipul, după care am spus îngerilor: "Aruncați-vă cu fața la pământ înaintea lui Adam. " Și ei așa făcură înafară de Iblis care nu a fost între cei care s-au aruncat cu fața la pământ. Dumnezeu spuse: "Ce te oprește să te arunci cu fața la pământ , atunci când îți poruncesc? El spuse: " Eu sunt mai bun decât el, căci pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut." (7:11-12)

Satana a mers atât de departe în drumul greșit, încât nu mai poate realiza realitatea și adevărul. A devenit atât de pervers încât este victima propriului său cerc vicios. Cu alte cuvinte, el a fost cel care s-a complăcut în vanitate și mândrie, iar primul pas spre aceasta a fost rostirea cuvintelor: Sunt mai bun decât el . Un astfel de răspuns arată aroganța lui și neșansa de a mai fi iertat.

Satan s-a depărtat de la calea dreaptă. Același lucru l-au făcut și Adam și Eva (Hawa) când li s-a interzis să mănânce din fructul oprit. Cu toate acestea, când au realizat greșeala făcută, cei doi L-au implorat pe Dumnezeu să îi ierte: Ei spuseră: "Domnu nostru! Noi ne-am nedreptățit pe noi înșine. Dacă Tu nu ne ierți nouă, și nu ne miluiești, atunci vom fi pierduți." (7:23)

Dumnezeu a acceptat cererea lor și astfel nu s-a creat un cerc vicios. Satan, pe cealaltă parte, a încercat să se justifice, încercând să își dovedească nevinovăția negându-și greșeala deși fusese atenționat înainte. Insistența lui continuă de a afirma că este superior lui Adam a dus la condamnarea lui.

Multe versete descriu gelozia și lupta lui Satan împotriva umanității. Iată câteva dintre ele: Îi voi duce pe căi greșite (28:82); Din pricina ispitei ce ai pus-o în mine, eu îi voi pândi pe calea cea dreaptă, apoi îi voi hărțui din față și din spate, din stânga și din dreapta. Și Tu nu vei afla la cei mai mulți dintre ei nici o mulțumire. (7:16-17)
 

Dumnezeu dăruiește bogație și sărăcie materială oamenilor din motive cunoscut numai de El. De exemplu, o persoană săracă poate moșteni avere atunci când un membru al familiei lui moare. Alți oameni moștenesc inteligență, perspicacitate și abilități în afaceri, iar unora care ar putea îndeplini aceste responsabilități li se neagă șansa.

Se spune că Profetul (s.a.a.w.s) a afirmat că Dumnezeu dăruiește bunurile acestei lumi oricui dorește El, dar cunoaștere doar asupra celor care Îi cer asta. Acest hadis, deși transmis pe care orală, este important. În mod evident, bunurile materiale nu ar trebui văzute ca bunuri neapărat necesare. Dumnezeu nu oferă întotdeauna siguranță materială și fericire celor care cer aceste lucruri.

Este bun tot ceea ce El ne oferă, căci pentru credinciosul care face fapte bune și acte de caritate din ceea ce a primit de la Dumnezeu, bogăția este un lucru bun. Dacă, într-un fel sau altul individul este slab în credință și s-a îndepărtat de calea cea bună și nu face acte de caritate, bogăția se transformă într-un lucru rău. Pentru cineva care nu merge pe calea cea dreaptă, sărăcia ar putea fi o scuză de a se cufunda în revoltă interioară și exterioară asupra lui Dumnezeu. Cei care nu se supun total lui Dumnezeu, sau care nu îndeplinesc atribuțiile islamice, vor vedea bogăția ca pe un stres, un test dur: Să știți că copiii și bunurile lumești sunt doar o încercare pentru voi, căci răsplata adevărată este în Dumnezeu (8:28).

Să ne aducem aminte o spusă a Profetului: "Printre voi se află oameni care, dacă își ridică mâinile și jură pe Dumnezeu, El le oferă tot ceea ce ei își doresc și niciodată nu îi face să jure strâmb. Bara ibn Malik este unul dintre aceștia."[1] Acest bărbat, fratele mai mic al lui Anas, a trăit o viață săracă, la cel mai mic nivel al subziztenței, neavând îndeajunsă mâncare sau chiar un loc unde să doarmă. Deși săraci în aparență, acești oameni au fost cei mai apreciați și iubiți pentru pietatea lor sinceră. Ei au fost preaslăviți și faptele lor erau stimate de către Profet, asigurându-i că sunt printre cei ale căror rugăciuni Dumnezeu mereu le ascultă.

Corpul este un instrument al spiritului, pe care îl conduce în totalitate.

Când sosește momentul decisiv, funcțiile corpului mor, aceasta devenind ca o invitație de la Îngerul Morții, cunoscut sub numele de Arhanghelul 'Azra'il în Islam. Este clar că Dumnezeu este Cel care decide moartea oamenilor. Dar pentru a evita ca oamenii să se plângă de El, căci moartea este un eveniment neplăcut pentru mulți oameni, Dumnezeu îl trimite pe 'Azra'il ca un văl între el și răpirea sufletelor.

De asemenea, El folosește unele boli ca văluri între 'Azra'il și moarte pentru ca oamenii să fie salvați de a se plânge de el.


 

Când mor, credincioșii văd cum se deschid ușile pentru ca ei să poată păși în Paradis. Profetul Mohamed (s.a.a.w.s) a afirmat că sufletele unor astfel de oameni le sunt sustrase atât de blând precum cursul unei ape. În plus, martirii nu simt agonia morții și nu realizează că sunt morți. Mai degrabă, ei cred că au fost transferați într-o altă lume unde se bucură de fericirea eternă.

Profetul Mohamed(s.a.a.w.s) i-a spus lui Jabir, fiul lui 'Abd Allah ibn 'Amr, care a fost martirizat la Bătălia de la Uhud:

Știi cum l-a primit Dumnezeu pe tatăl tău? L-a primit într-un mod de nedescris, un mod ce ochii nu îl pot imagina și nici urechile auzi, nici măcar mințile nu îl pot concepe. Tatăl tău a spus: "O Doamne, înapoiază-mă lumii pentru a le putea explica cât de plăcut este martirismul." Dumnezeu a răspuns: "Nu există cale de întoarcere. Viața este trăită doar o dată. Îi voi informa totuși." Și astfel a spus Dumnezeu: "Să nu-i crezi morți pe cei care au fost uciși pentru calea lui Dumnezeu, căci sunt vii, la Domnul lor (3:169). Dacă ai dus o viață corectă, vei avea o moarte fericită. Dacă ai dus o viață rea, vei avea o moarte grea.

 

« înapoi

Orice eveniment, chiar și locul și timpul morții, sunt predestinate. Totul se petrece în spațiul Decretului Divin și conform planului acordat fiecărui individ în parte. Astfel de planuri sunt întotdeauna în armonie unul cu celălalt. Acesta este un sistem stabilit de Dumnezeu în eternitatea din trecut; un sistem care nu se va schimba niciodată și va continua în eternitatea care urmează.

Principiile științelor pozitive, cunoscute universal, confirmă că totul a fost creat și își urmează cursul în concordanță cu un asemenea design și determinare. În absența unei astfel de predestinări, ordinea, armonia și măreția Universului nu ar putea fi explicate sau înțelese, așa cum nu ar putea fi făcute nici avansări științifice. Design-ul prearanjat, matematic și geometric făcut de Dumnezeu în Univers, ne oferă posibilitatea de a face cercetări științifice în laboratoare cu ajutorul principiilor de bază, astfel încât să putem explora atât umanitatea cât și spațiul cosmic.

A afirma că știința nu este decât o cale de a reflecta și de a face cunoscut ceea ce deja există, de a da nume și titluri principiilor ce o guvernează, nu diminuează descoperirile sale sau invențiile tehnologice. Prin sublinierea locului și importanței științei, nu facem decât să amintim faptul că o asemenea ordine și armonie a dăinuit cu mult înainte de a avea loc descoperirile științifice și invențiile, căci Creatorul le-a produs ca bază a creației.

Unii sociologi încearcă să atribuie umanității principii care par să predomine în toate ființele. Acest lucru este o dovadă de fatalism, și merită a fi criticat foarte dur. Cu toate acestea, poate fi de ajutor în sensul că recunoaște predestinarea de care Universul și ordinea din el depind.

Orice lucru care are legătură cu credința nu are nevoie de susținere sau acceptare umană, deoarece provine de la Dumnezeu. Însă, ajută în cauza noastră de a chema oamenii pe calea bună dacă le putem ataca afirmațiile. Este clar că totul funcționează conform unui anumit plan, balanță și armonie, care arată predestinarea lor de către Cel Măreț. De când a luat naștere existența, totul a funcționat și s-a subordonat Puterii și Dorinței Lui.

Predestinarea are însă o esență diferită pentru umanitate.Deși am fost creați din necesitate, ca celelalte creaturi, înzestrarea cu voință ne face unici. Dumnezeu ne-a oferit libertatea morală de a gândi, judeca, forma opiniii și de a luat hotărâri pentru a ne contura personalitatea, individualitatea și caracterul . Într-adevăr, această întrebare apare din cauza unor oameni care consideră umanitatea a fi la fel ca orice alt lucru din creație.


 

« înapoi

Cei credincioși care fac fapte bune nu au nici un motiv să se teamă de moarte. Deși este o descompunere a noastră și o pierdere a vieții și plăcerilor ei, de fapt nu este decât o descărcare a problemelor lumești un transfer al corpului. Este o invitație către începutul vieții eterne.

Lumea este mereu însuflețită prin acte de creație și predeterminare, deci este mereu lipsită de viață prin alte cicluri de creație, determinare și înțelepciune. Moartea plantelor, cel mai simplu nivel de viață, reprezintă talentul Divin, precum viața lor care este de fapt mult mai bine concepută. Când un sâmbure de fruct moare în pământ, pare să se descompună și apoi să dispară. Dar, de fapt, este supus unui proces chimic perfect, trece prin stări de reformare predeterminate și apoi crește iar, elaborat, un nou copac. Aceasta arată clar că moartea reprezintă începutul unei vieți noi, mult mai elaborate.


 

"Moartea" fructelor, a legumelor, a cărnii animalelor în stomacul oamenilor le face să se ridice la rangul vieții umane. Deci, moartea lor poate fi privită ca fiind mai perfectă decât viața lor. Deoarce moartea plantelor este un lucru perfect și ajută unui scop măreț, propria noastră moarte trebuie să fie și mai perfectă și să servească unui scop mult mai mare. În final, noi suntem cei care ocupăm rangul cel mai înalt al vieții. Fiind dat acest lucru, vom fi transferați cu siguranță în viața eternă.

Moartea ne scapă de problemele vieții lumești. Această carceră care devine și mai sufocantă o dată cu îmbătrânirea și boala, ne îndrumă spre cercul infinit de milostenie. Acolo ne vom putea bucura de compania eternă a celor pe care îi iubim și de o viață eternă, fericită.

Scris de Fethullah Gülen

« înapoi

După moarte, spiritul fiecărei persoane este dus la Dumnezeu. Dacă persoana a dus o viașă bună și pe parcurs s-a reformat, îngerii însărcinați cu luarea sufletului, îl așează pe o bucată de saten și îl duc spre ceruri, prin toate dimensiunile interne ale existenței, până ajunge cu el la Dumnezeu.

Pe drum, îngerii tuturor sferelor îl întâmpină și spun: "Al cui spirit este acesta? Cât de frumos este!" Îngerii care îl transportă îl clasifică folosin cele mai frumoase vorbe: " Acesta este spiritul celui care (de exemplu) a ținut post, s-a rugat, a dat de pomană și a depășit toate greutățile pentru binele lui Dumnezeu."În final, Dumnezeu Atotputernicul îl primește și spune îngerilor: "Duceți-l înapoi în mormânt unde îi este îngropat trupul pentru a putea răspunde în fața lui Munkar și a lui Nakir, îngerii care interoghează."

Spiritul unei persoane păcătoase este tratat cu dispreț oriunde trece și este aruncat înapoi în mormânt după ce este prezentat lui Dumnezeu.

Orice rău care are loc în această lume este din cauza propriilor noastre păcate. Dacă credincioșii sinceri nu pot rezista întotdeauna tentației păcatelor, Dumnezeu lasă ca ei să fie atacați de probleme, pentru ca în final să fie purificați. Dumnezeu îi poate supune la moarte prin agonie severă pentru a le ierta unele păcate sau pentru a-i ridica la ranguri spirituale mult mai înalte. Spiritele le sunt luate cu blândețe. Dacă rămân păcate care trebuie să le fie iertate, credincioșii vor suferi pedepse în mormânt și apoi salvați de pedeapsa Iadului. În plus, mormântul este prima stație pe care o face omul în drumul său spre viața eternă, unde toți vor primi ceea ce au căștigat, precum și locul întrebărilor preliminare. Cât încă în morminte, toți vor fi întrebați de către doi îngeri despre faptele lor lumești. Înafară de Profeți, toți ceilalți oameni vor suferi câtuși de puțin.

În cărți demne de încredere se spune că 'Abbas (unchiul Profetului) a vru să îl vadă pe 'Umar în vis. Abia șase luni mai târziu l-a văzut în vis. Când 'Abbas l-a întrebat unde a fost, acesta a răspuns: "Nu mă întreba! Abia acum am terminat de dat socoteală asupra vieții pe care am avut-o."

Sa'd ibn Mu'adha fost unul dintre Companionii Profetului. Când el a murit, Gabriel i-a spus Mesagerului: "Tronul Divin s-a zguduit din cauza morții lui Sa'd." Numeroși îngeri au luat parte la înmormântarea lui. După înmormântare, Mesagerul a spus uimit: "Mărire lui Dumnezeu! Ce se va întâmpla oare în cazul celorlalți, căci în cazul lui, și mormântul a strănutat."

În mormânt toți sunt întrebați de către îngerii Munkar și Nakir: Cine este Domnul tău? Cine este Profetul tău? Care este religia ta? Credincioșii vor răspunde la aceste întrebări cu ușurință; necredincioșii însă nu o pot face. Aceste întrebări sunt urmate de altele, care țin de viața fiecăruia în parte.

Relația dintre spirit și corp diferă conform lumilor în care trăiesc. În această lume, spiritul este în corp. Dacă sinele dominat de rău și dorințele trupești domină spiritul, acesta se deteriorează și distruge persoana. Dar, dacă spiritul poate disciplina sinele rău voitor prin credință, venerare și fapte bune și să îl elibereze de dorințele trupești, atunci acesta poate acumula calități lăudabile. Acest lucru poate aduce fericire atât pe acest pământ cât și în viața ce va urma.

După îngropare, sufletul așteaptă la podul dintre această lume și Cea de Apoi. Deși trupul se descompune în pământ, particulele sale esențiale nu. Conform unui hadis, acesta este coccisul (ajb al-dhanab). Nu știm dacă acest termen se referă la genele unei persoane. Dar, spiritul îl va folosi pentru a menține relația cu trupul și va folosi și ca bază pentru a ne re-crea Dumnezeu în Ziua Judecății de Apoi. Dumnezeu va face elementele acestei baze conducătoare spre viața eternă distrugând și re-însuflețind lumea, reînviindu-ne în Ziua Învierii.

Ce face sufletul în viața de mijloc? Această viață de mijloc este locul în care spiritul simte fericirea paradisiacă sau pedeapsa Iadului. Pentru cei credincioși vor fi deschise ferestre prin care vor putea vedea tărâmuri cerești și, precum se spune într-un hadis, mormântul va fi precum o grădină a Paradisului.

Scris de Fethullah Gülen

« înapoi

Reîncarnarea se referă la doctrina conform căreia după moarte sufletul se adăpostește în alt corp, apoi moare iar și intră în alt corp, până când nu mai există nici un motiv pentru ca asta să se întâmple. Nu este compatibil cu Islamul acest lucru.

Credința în unele forme de reîncarnare există în aproape toate societățile, atât în cele primitive cât și în cele sofisticate. Există variații conform diferențelor locale sau regionale. În societățile cele mai materialiste, ale căror cultură formală neagă existența vieții spirituale, este o modă în anumite cercuri ca oamenii să dețină asemenea obiceiuri pseudo-religioase și să susțină că spiritele celui mort se plimbă după moarte, uneori adoptând formă fizică, și pot influența existența până când se stabilesc în noul corp.

Un argument al acestei doctrine străvechi o reprezintă "dovezile" găsite în literatura veche, în opere precum Ovidiu; operă în care zeii luau formă umană sau animală precum și diferite frme. Dar aceste povestiri nu constituie o doctrină. Doctrina nu are de a face cu schimbări de formă, ci cu credința că sufletului unui om trebuie să treacă prin fiecare nivel al creației și prin fiecare formă de viață ale diferitelor specii, animate sau nu.

Dacă stăm să ne gândim asupra acestui lucru, realizăm că această doctrină este într-adevăr o dezvoltare stranie asupra imortalității sufletului. Esența acestei doctrine este că sufletul este nemuritor, în rest, nici un alt lucru din ea nu este adevărat. Doctrina aceasta se poate să fi rezultat prin observarea anumitor asemănări fizice între părinți și copii. Este înțelept să umbrim fenomenul logic de ereditate și de genetică cu doctrina ilogică a reîncarnării?

Se spune că această doctrină a apărut în apropierea Nilului de unde s-a și răspândit înspre India și Grecia. Apoi, elocvența filozofilor greci clasici a transformat-o într-o sursă de consolare și speranță pentru oamenii care, așa cum facem și noi, aspirau la eternitate. După aceasta, s-a făcut prezentă și în iudaism prin intermediul kabbaliștilor, în creștinism prin gânditorii evrei și în Islam prin ideile anumitor sufiști- în ciuda eforturilor telogicienilor musulmani de a o combate.

Apologiștii au înaintat niște "dovezi". De exemplu, kabbaliștii au menționat transformarea lui Niobe (din Vechiul Testament) în sculptură de marmură și a soției Profetului Lot în statuie de praf. Alții s-au referit la transformări ale evreilor în maimuțe sau porci.

Un alt argument al acestor oameni ar fi acea că instinctul și inteligența din animale, precum și splendoarea ce se regăsește în regatul plantelor, ca produse ale inteligenței umane prezente cândva. Cu toții știm că există un program și un destin predeterminat pentru plante și pentru lucruri fără viață, dar este neplauzibil să punem ordinea și armonia din creație pe seama sufletelor umane din trecut. De exemplu, în realitate, plantele au propria lor viață: direcție de creștere, bazată pe lumină și apă. Cum am putea crede că viețile lor sunt rezultatul intervenției sufletului uman?

În ciuda eforturilor de a anihila această idee, nimeni nu a putut vreodată demonstra că o plantă conține suflet uman și nici vreo dovadă că vreun om ar fi fost vreodată sufletul vreunei plante sau a vreunui animal. Mass media a făcut publice poveștile unor oameni ce își aminteau bucăți din viețile trecute, povestind anumite evenimente. Asemenea lucruri pot fi explicate ca o amintire a ceea ce acele persoane au văzut, citit sau auzit, cu bună știință sau fără să își dea seama, elaborate și transformate într-un anume fel în conștiința lor. Pe scurt, asemenea povestiri nu sunt decât ficțiuni umane.

Faptul că Niobe sau soția lui Lot au fost transformați în marmură, respectiv praf, nu dovedește reîncarnarea lor, ci doar o transformare fizică. Cât despre corpurile pietrificate, acestea nu sunt decât niște fenomene stranii. Multe astfel de corpuri au fost descoperite, conservate în cenușă vulcanică. Pompeiul a fost distrus în 70 de către erupția vulcanică a Vezuviului și a rămas îngropat timp de secole. Recentele excavații au scos la iveală numeroase corpuri pietrificate asemănătoare cu cel al lui Niobe. În aceste ruine stă mânia lui Dumnezeu. Poate că modul lor de viață a fost solidifcat în cenușă fiind astfel păstrate pentru a avertiza viitoarele generații. A interpreta asemenea fapte drept reîncarnări, este complet greșit.

Credința în reîncarnare în Egipt, India și Grecia este rezultatul unei credințe cândva născute în Viața de Apoi și din dorința imortalității sufletului. Nimeni din Egiptul Akhenatonic sau din Grecia lui Pitagoras nu știa nimic despre asemenea idei deformate.

Potrivit lui Akhenaton (1362 BC), atunci când individul moare în această lume, una nouă începe pentru el în ceruri. Imediat ce individul decedează, sufletul pornește în călătoria sa pentru a găsi Marele Regat în Rai. Acesta ajunge atât de sus încât simte prezența lui Osiris, și speră să dea socoteală asupra faptelor sale astfel: "Am ajuns până la tine deoarece eram liber de orice păcate. În timpul vieții mele am făcut tot ce am putut pentru ca oamenii să fie mulțumiți de mine. Nu am vărsat sânge și nici nu am furat. Nu am comis nici adulter și nu am înșelat." Cei care vorbesc astfel se alătură congregației lui Osiris, iar cei care nu fac asta, cei ale căror fapte rele le întrec pe cele bune, sunt aruncați în Iad și torturați de demoni.

Această credință se regăsește și în epitafe care descriu religia lui Akhenaton: Ceea ce Tu ai făcut este prea mare, iar ochii noștri nu pot cuprinde această cunoaștere a Ta. O Tu, Doamne! Nimeni nu este atât de măreț ca Tine! Tu ești Cel care ai creat acest Univers după voia Ta,Tu ești Unicul. Tu ești Cel ce a creat această lume în care trăim noi, oamenii. Animalele, mici sau mari, zburătoare sau mergătoare. Și doar Tu ești Cel ce susține și hrănește toate acestea. Datorită ție există frumusețe pe acest Pământ. Tu te faci cunoscut nouă darită acestei frumuseți. Inima mea îți aparține în totalitate (Tu ești în inima mea).

Ideile exprimate mai sus sunt idei în care credeau egiptenii acum mai bine de 4000 de ani.

În Grecia Antică exista de asemenea credința în reînviere și în nemurirea sufletului. Marele filozof Pitagora (500BC) credea că sufletul, după ce părăsește corpul, duce o viață asemănătoare cu sine. De fapt, fiecare suflet duce o astfel de viață chiar înainte de a părăsi Pământul. Dacă sufletul săvârșește vreun rău, va fi pedepsit, aruncat în Iad și apoi chinuit de demoni. În schimbul faptelor bune pe care le face, i se va oferi o poziție superioară și va fi binecuvântat cu viață fericită. Chiar dacă au existat schimbări în ideile lui de-a lungul timpului, putem observa că există asemănăti fundamentale între acestea și credința Islamică în reînviere.

Ideile lui Plato nu sunt diferite de acestea. În faimosul lui tratat Republica el spune că sufletul uită viața materială de tot atunci când părăsește corpul. Pe măsură ce aspiră la alte sfere spirituale, unele ce îl înzestrează cu înțelepciune și nemurire, spiritul este eliberat de orice urmă de teamă, greșeală și de pasiunea și dragostea ce i-au fost oferite când încă se mai afla pe Pământ. Fiind astfel eliberat de toate consecințele dăunătoare primite de la oameni, el ajunge să fie binecuvântat cu fericire eternă.

În esență, reîncarnarea reprezintă viziuna distorsionată a unei credințe ce doar s-a auzit. Toate decretele, înafară de Islam au suferit o astfel de distorsionare. De exemplu, religia creștină dezvăluită de Divinitate, precum și identitatea și rolul Profetului Iisus au fost distorsionate. Fără existența versetelor clare din Coran și fără influența Islamului, poziția formală a creștinătății în ceea ce privește aceste chestiuni, nu s-ar fi schimbat.

Faptul că creștinătatea a promovat existența unității sufletului și a corpului, se datorează savanșilor musulmani din Andaluzia (Spania islamică). Sfântul Thomas Aquinas (1274) este unul dintre cei mai renumiți filozofi ai creștinătății. Marea parte a sintezelor și ideilor sale este preluată din învățături islamice. Într-una dintre distinsele sale cărți, acesta spune că conceptul cheie al umanității este că sufletul și corpul uman sunt unite.[1] El mai spune că sufletele animalelor se dezvoltă în corpurile animalelor, dar că cele umane sunt create într-o anumită perioadă din dezvoltarea de început a fiecărui om[2]; astfel respinge el speculațiile abstracte ale școlii neoplatonice.

Prin astfel de distorsionări și traduceri greșite ale conceptelor au devenit de nerecunoscut religiile din Egiptul Antic, din India și din Grecia. Doctrina ce ține de reîncarnare poate fi o doctrină cândva auzită și nu scrisă, conform căreia sufletul este nemuritor și că se va întoarce la noi în Ziua Judecății de Apoi. După ce în credințele egiptenilor antici a fost introdusă această idee de reîncarnare, ea a devenit tema centrală a cântecelor sau a legendelor ce se perindau de-a lungul întregii regiuni a Nilului. Fiind elaborată mai apoi cu expresii filozofice grecești, ea a devenit un fenomen foarte răspândit datorită expasiunii influenței grecești.

Jihad este cuvântul arab ce înseamnă a lupta, a face un efort, a înfrunta greutățile de tot felul. În Islam acest cuvânt înseamnă lupta pentru calea lui Dumnezeu.

Coranul egalează jihad-ul, o îndatorire importantă în Islam, cu Islamul în sine. Cei mai distinși slujitori ai lui Dumnezeu, Profeți sau sfinți, au atins aceste distincții prin participarea la jihad împotriva necredincioșilor și împotriva propriilor dorințe carnale. Jihad-ul are o importanță foarte mare în fața lui Dumnezeu, deoarece El ne-a creat pentru ca noi să descoperim adevărata noastră esență și de a-i încuraja și pe ceilalți să facă același lucru.

Dumnezeu spune în Coran: Credincioșii care se feresc să lupte, înafară de cei oropsiți, și cei care luptă pentru calea lui Dumnezeu cu bunurile și făpturile lor nu sunt deopotrivă. Dumnezeu le dă întâietate celor care luptă cu bunurile și făpturile lor asupra celor care se feresc să lupte. Dumnezeu a făgăduit tuturor bunătăți, însă Dumnezeu le dă întâietate luptătorilor față de cei care stau degeaba și lor va da o mare răsplată. (4:95)

Oamenii au cariere diferite, iar obiectivele lor în acele cariere le permit să evalueze poziția lor. Dar care este sfârșitul nostru? Indiferent de ocupație sau de poziție, fiecare persoană a fost creată dintr-o picătură fluidă și va sfârși sub formă de cadavru.

Acest lucru este valabil pentru tot, dar nu și pentru opera Profetului (s.a.a.w.s). Recompensa lui se multiplică până în Ziua Judecății de Apoi, deoarece conține o anume calitate spirituală ce nu este atinsă de mortalitate. Un Profet este desemnat pentru a face oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeu și astfel să atingă eternitatea. Nu am fost creați pentru a fi supuși la corupție fizică. Tendința noastră naturală cea mai adâncă este aceea de eternitate, și Profeții sunt cei care prin învățăturile lor trezesc in noi această tendință.

În viziunea lui Dumnezeu, Profetismul este munca cea mai sacră încredințată umanității și jihad-ul exprimă acest aspect al său. Datorită importanței sale, Coranul îi distinge pe acei musulmani care au jurat Profetului că vor lupta în jihad: Cei care îți jură ție credință, Îi jură credință lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este deasupra mâinilor lor. Cel care își calcă jurământul, sieși și-l calcă. El îi va da o mare răsplată celui ce ține ceea ce s-a legat față de Dumnezeu. (48:10)

Acest verset a fost trimis atunci când Profetul a spus musulmanilor că se vor întoarce și va avea loc pelerinajul. Așa că, aceștia au pornit ca pelerini spre Meca, dar când au ajuns în Hudaibiyya, poteiștii mecani au refuzat să îi lase să treacă și le-au declarat război. Această obiectare neașteptată a șocat credincioșii, care au văzut-o ca o lovitură aruncată onoarei Islamului. Nu au știut cum să răspundă acestei lovituri. Mesagerul l-a trimis pe 'Uthman ibn Affan la Meca pentru a le spune din nou că nu doresc decât să facă pelerinaj în pace.[1] Șefii mecani l-au încarcerat pe 'Uthman și au dat curs liber zvonurilor cum că ar fi murit. Această veste a înfuriat musulmanii în așa fel încât Mohamed a cerut ca aceștia să jure devotament lui, urmându-l. Astfel a trimis Dumnezeu versetul de mai sus.

Un alt verset spune: Dumnezeu a cumpărat de la credincioși sufletele și bunurile lor, dându-le în schimb Raiul. Ei se războiesc pe calea lui Dumnezeu: ucid și sunt uciși. Aceasta este făgăduiala întru Adevăr în Tora, Evanghelie și Coran. Cine ține legământul mai bine decât Dumnezeu? Bucurați-vă de schimbul ce l-ați făcut, căci aceasta este fericirea cea mare. (9:111)

Această tocmire reprezintă cea mai înaltă distincție, deoarece cel care o adoptă este în legătură directă cu Dumnezeu.

Mesagerul a spus: "Mi-am dorit foarte mult să fiu cel care luptă pentru Dumnezeu și să fiu reînviat pentru a lupta din nou"[2] El a mai spus: "Este mai bine să îți ții ochii deschiși pentru o singură zi , doar pentru cauza lui Dumnezeu, împotriva pericolului infiltrării inamicilor, decât de a fi posesorului acestei lumi și a tot ceea ce conține."[3] Din acest hadis înțelegem că este mai bine să fim alerți o zi pentru binele lui Dumnezeu, decât să fim stăpânii Kabei-din moment ce Kaba face parte din această lume.

Un alt hadis ne spune: "Recompensa lui Dumnezeu pentru faptele bune lipsește în momentul morții, înafară de cea a jihad-ului. De asemenea, Dumnezeu îi scutește pe cei care au luptat pentru calea Lui de a fi interogați în mormânt."[4]

Jihad-ul are două aspecte: lupta de a depăși dorințele carnale și înclinațiile greșite (jihad-ul mare) și de a-i încuraja pe ceilalți să aibă același obiectiv (jihad-ul mai mic). Armata musulmană se întorcea spre Medina după ce au înfrânt dușmanii, când Profetul a spus: "Ne întoarcem de la jihad-ul mic către cel mare." Când a fost întrebat de către Companioni ce semnifică jihad-ul mare, Mohamed a spus că reprezintă lupta cu sinele carnal".[5]

Scopul celor două jihad-uri este de a purifica credincioșii de păcate pentru ca aceștia să poată atinge adevărata umanitate. Profeții au fost trimiși în acest scop: Astfel Noi v-am trimis vouă un profet dintre voi care să vă recite versetele Noastre, care să vă curățească, care să vă învețe Cartea și înțelepciunea, care să vă învețe ceea ce nu știați. (2:151)

Suntem ca mineralele pure ce trebuie prelucrate de către Profeți, care ne purifică și ne rafinează îndepărtând sigiliul din inimile noastre și ridicându-ne vălul de pe ochi. Iluminându-ne cu mesajul pe care îl aduc, putem înțelege legile naturii, care sunt semne ale existenței și Unității lui Dumnezeu și putem astfel penetra în realitatea subtilă a lucrurilor și a evenimentelor. Doar Profeții pot ghida umanitatea și o pot face să atingă acel statut așteptat de Dumnezeul de la ei.

Profeții nu numai că ne fac să înțelegem semnele, dar și Cartea și Înțelepciunea. Coranul a fost ultima Revelație a ultimului Profet, deci Dumnezeu se referă la Coran atunci când menționează Scriptură și la Sunna atunci când menționează Înțelepciune. Deci, trebuie să respectăm Coranul și Sunna Profetului dacă vrem să fim ghidați cu adevărat.

Profetul ne învață de asemenea multe lucruri pe care noi nu le știm; de exemplu: cum să ne purificăm de păcate, dar trebuie să continuăm să învățăm mult mai multe până în Ziua Judecății de Apoi. Urmând calea Profetului, mulți musulmani au devenit sfinți. Unul dintre ei, 'Ali a spus că credința lui în stâlpii de bază ai Islamului a fost atât de puternică încât siguranța nu ar fi crescut nici chiar dacă vălul Celui Nevăzut ar fi fost ridicat.[6] Se spune că 'Abd al-Qadir al-Jilani ar fi avut puterea de a vedea misterele celor șapte ceruri. Acesta și mulți alții precum Fudail ibn Iyaz, Ibrahim ibn Adham și Bishr al-Khafi, ar fi putut fi înzestrați cu ușurință cu darul de a fi Profet dacă nu li s-ar fi trimis deja unul.

Norii negri ai ignoranței au fost îndepărtați din orizontul intelectului nostru datorită ghidării Profetului și multe alte avansări științifice și tehnologice vor avea loc datorită luminii pe care el a adus-o de la Dumnezeu.

Jihad-ul este moștenirea lăsată de Profeți, iar Profetismul este misiunea de a ridica omenirea la statutul pe care Dumnezeu îl dorește, purificându-i. Misiunea profetică este cunoscută sub numele de jihad, deoarece are același înțeles ca a fi martor adevărului. Cei care participă la jihad sunt considerați martori ai Exitenței și Unității divine, luptând pentru drumul spre Dumnezeu: Dumnezeu mărturisește și laolaltă cu El îngerii și cei dăruiți cu cunoaștere: " Nu este dumnezeu afară de El, Puternicul, Înțeleptul." (3:18)

Dumnezeu este martor propriei Sale Existențe și Unități, iar cei care dețin un nivel ridicat de percepție pot aspira la realitatea acestei mărturii. Îngerii sunt martori acestei mărturii, deoarece natura lor este una pură, ca aceea a celor înzestrați cu cunoaștere. Chiar dacă toată lumea ar nega Existența și Unitatea Lui, mărturia acestor grupuri este de ajuns pentru a stabili adevărul.

Oamenii care înțeleg acest adevăr ar trebui să călătorească în lume pentru a-l răspândi. Aceasta era îndatorirea Profeților, și ar trebui să fie și a noastră: Noi le-am dezvăluit profeților să vestească și să predice că, după venirea profeților, oamenii nu mai au nici o pricină să se împotrivească lui Dumnezeu. Dumnezeu mărturisește că El a pogorât cu știința Sa ceea ce a fost pogorât asupra ta. Și îngerii mărturisesc, însă Dumnezeu este de ajuns ca Martor. (4:165-166)

Dumnezeu a ales câte un om din fiecare națiune și l-a numit Profet. Încă din timpul Profetului Adam, fiecare eră umbrită din istoria omenirii era luminată de mesajul unui Profet. Acest lucru a continuat până în timpul lui Mohamed, care a fost trimis pentru a lumina toate orizonturile spirituale și intelectuale ale umanității: Noi te-am trimis martor, vestitor și predicator. (48:8)

Profetul Mohamed este menționat în Coran ca "Profetul" – acest apelativ îl deosebește de toți ceilalți și indică faptul că el este Profet prin excelență. El a fost trimis ca o binecuvântare pentru toat creația, pentru oameni, plante, animale și lucruri fără viață.

Dumnezeu se adresează lui Mohamed în mod direct în Coran : Noi te-am trimis... El a dus această sarcină într-un timp în care oamenii erau ignoranți și toți negau adevărul. Treptat, numărul celor care l-au urmat a început să crească până când aceștia au ajuns să fie purtătorii steagurilor adevărului în toată lumea.

Dumnezeu a trimis câte un Profet fiecărei națiuni, ceea ce înseamnă că toți avem idee despre ce înseamnă Profetismul. Termenul de jihad este folosit pentru a descrie Profetismul, jihad-ul fiind înrădăcinat foarte bine în inima fiecărui credincios, astfel încât ei să poată simți o responsabilitate profundă de a transmite adevărul și de a ghida pe toți pe Calea Bună.

În timp ce jihad-ul mai mic este înțeles ca lupta pentru cauza lui Dumnezeu, acesta nu se referă doar la lupta fizică pe câmpul de luptă, ci cuprinde fiecare acțiune, de la vorbit până la luptă fizică, doar dacă acțiunea este făcută pentru Dumnezeu. Orice acțiune comună sau individuală, de mică sau mare importanță, este văzută ca jihad.

Jihad-ul mai mic presupune mobilizarea tuturor facilităților materiale și are loc în lumea exterioară, iar jihad-ul mare presupune lupta noastră personală cu sinele. Aceste două forme de jihad nu pot fi separate una de cealaltă, deoarece cei care câștiga în fața sinelui carnal pot duce jihadul mai mic.

Mesagerul a fost cel care ne-a învățat cum să ducem aceste două tipuri de jihad și a stabilit principiile predicării adevărului, pe care trebuie să le urmăm până înZiua Judecății de Apoi. Modul lui de a acționa era sistematic. Iată deci o altă dovadă a Profetismului cu care a fost înzestrat și un minunat exemplu de a urma calea spre Dumnezeu prin comportamentul pe care îl avea.

Mesagerul obișnuia să se roage la Kaba în primii ani de Profeție. Nu numai că spera prin acest lucru să primească recompense foarte mari de la Dumnezeu, dar totodată dorea să predice adevărul tinerilor. Cu toate acestea, era imposibil să se apropie de ei, din cauza orgoliului pe care îl aveau. Știind că faptele spun mai mult decât vorbele, el a început să se roage aproape de Kaba. Fiind curioși, aceștia l-au întrebat ce făcea acolo, dându-i astfel ocazia de a le ține predici.

Profetul a fost atacat de câteva ori în timp ce se ruga. Abu Jahl planificase să îl ucidă cu o piatră mare în timp ce acesta urma să se roage. În timp ce ținea piatra în mână, gata să o arunce spre el, a început să tremure, s-a făcut alb de frică și a rămas nemișcat, cu mâinile deasupra capului. Când a fost întrebat ce i se întâmplase, acesta a răspuns că un monstru teribil a apărut între el și Profet și că aproape l-a înghițit.[7]

Altă dată, 'Uqba ibn Abi Mu'ait a înfășurat eșarfa lui în jurul gâtului Profetului în timp ce acesta se ruga, încercând astfel să îl stranguleze. Când a auzit Abu Bakr de cele întâmplate, a mers în acel loc și a țipat: "Vei omorî un om doar pentru că spune: Domnul meu este Dumnezeu? "[8] Acestea au fost cuvintele rostite în era lui Moise de către un credincios ce s-a grăbit să îl salveze pe Profet din mâinile celor care vroiau să îi facă rău.

Profetul ar fi fost martirizat în acele momente dacă Dumnezeu nu l-ar fi ajutat. Abu Bakr obișnuia să citească Coranul cu voce tare la ferestra casei sale, iar care îl auzeau se strângeau în jurul lui. Recitarea aceasta a atras atât de mulți oameni încât șefii mecani i-au spus să se oprească. Cu toate acestea, Abu Bakr nu a încetat recitarea.[9]

Companionii Profetului nu au încetat jihad-ul, nici prin cuvinte și nici prin fapte, deoarece credeau într-adevăr că integritatea lor personală depindea de activa lor participare în jihad. Ei au înțeles că Îl pot apăra pe Dumnezeu doar prin susținerea religiei Lui: O, voi cei ce credeți! Dacă Îl ajutați pe Dumnezeu, El vă va ajuta și vă va întări picioarele. (47:7) Cu alte cuvinte, musulmanii ce caută protecția împotriva a ceea ce îi împiedică să meargă mai departe, trebuie să lupte pentru cauza lui Dumnezeu, și acesta să fie singurul lor țel în viață.

Pentru a înțelege modul în care putem face asta, trebuie să privim mai întâi stilul de viață al Profetului și al Companionilor Săi. Când condițiile deveniseră insuportabile, unii musulmani au fost lăsați să meargă în Abisinia. Această emigrare a fost un fel de jihad în acele timpuri. După a doua migrare, toți musulmani care au rămas sau s-au întors la Meca, au emigrat mai apoi în Medina.

Apoi, s-au pus bazele atât pentru statul islamic cât și pentru un nou tip de jihad, unul care ia în considerare realitățile existente. Jihad-ul are nevoie de propria lui strategie. Musulmanii nu au acționat împotriva celor care îi chinuiseră până când nu au primit permisiunea de la Dumnezeu, prin acest verset primit în Medina: Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacați, căci ei sunt cei nedretățiți, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic. Precum și celor care au fost izgoniți pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus : " Domnul nostru este Dumnezeu!" Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împins pe unii înapoi cu ajutorul altora, atunci chiliile ar fi fost dărâmate, precum și sinagogile, paraclisurile și moscheile unde numele lui Dumnezeu este mult amintit. Dumnezeu îl ajută pe cel ce Îl ajută. Dumnezeu este Tare, Puternic. (22:39-40)

Îndurând persecuții timp de ani de zile, credincioșii au răspuns cu entuziasm. Doar hipocrații au refuzat să se prezinte atunci când Profetul a ordonat musulmanilor să lupte cu mecanii. Hipocrații au stat acasă liniștiți deoarece erau doar sclavii sinelui carnal și al propriilor dorințe. În contrast cu aceștia se aflau musulmanii care invadau câmpurile de luptă de fiecare dată când li se cerea asta, deoarece jihad-ul era calea prin care ei ajungeau la Dumnezeu și atingeau eternitatea. De aceea, erau atât de entuziaști de parcă erau invitați în Rai.

Toată lumea consideră moartea un lucru dezagrabil, inclusiv Companionii: Lupta v-a fost scrisă, însă vouă vă este silă de ea. S-ar putea să vă fie silă de ceva, însă să fie un lucru bun pentru voi. S-ar putea să iubiți ceva și să fie un lucru rău petru voi. Dumnezeu știe, însă voi nu știți. (2:216)
 

-----------

[1] 'Uthman ibn 'Affan este unul dintre primii convertiți la Islam. Acesta provenea dintr-un clan bogat și puternic: Umayyad. A fost ales pentru această misiune deoarece familia sa avea membri și rude puternici în Mecca, ce îl puteau apăra. Apoi, el a devenit al treilea calif al Islamului, conducător între anii 644-656.
[2] Bukhari, Iman, 26; Jihad, 7; Ibn Maja, Jihad, 3:18.
[3] Tirmidhi, Fada'il al –Jihad, 12.
[4] Muslim, Imara, 163; Ibn Maja, Jihad, 7.
[5] Kashf al-Khafa' , 1:424.
[6] Imam Rabbani, Maktubat, 1:157.
[7] Muslim, Munafiq, 38.
[8] Bukhari, Tafsir: al-Ghafir, 40-41; Fada'il Ashab al-Nabi, 5.
[9] Bukhari, Kafala, 4.
[10] Kashf al-Khafa', 1:424.
[11] Ibn Hanbal, Musnad, 3:344, 359.
[12] Bukhari, Jihad, 52, 61, 67.
[13] Bukhari, Tahajjud, 6.
[14] Acest incident s-a petrecut în timpul migrării Profetului de la Mecca la Medina. Bukhari, Fada'il al- Sahaba, 2.
[15] Bukhari, Fada'il al-Qu'ran, 32, 33, 35.
[16] Bukhari, Da'wat, 3.
[17] Ibn Khatir, Tafsir: Al-'Imran, 190.
[18] Muslim, Salat, 22; Haythami, Majma' al-Zawa'id, 10, 124; Tirmidhi, Da'wat, 81.
[19] Bukhari, Adab, 96; Muslim, Birr, 1:650.
[20] Tirmidhi, Da'wat, 81.
[21] Tirmidhi, Fada'il al-Sahaba: Jihad, 12.

Scris de Fethullah Gülen

« înapoi

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să ne bazăm pe istorie, societate și psihologie. În primul rând, cuvântul sclavie înseamnă regret și dezgust deplin, mai ales când ne gândim la cum erau tratați sclavii în Roma și Egiptul Antic. Ne vin în minte imagini cu oameni ce construiau piramidele, cu gladiatori ce se luptau până la moarte doar pentru amuzamentul spectatorilor și oameni încătușați, prinși în lanțuri în jurul gâtului.

Mai aproape de era noastră, există sclavia vest-europeană. În trecut comerțul avea loc în principal cu africani care erau transportați peste oceane, în vase construite special pentru acest lucru; iar ei erau priviți ca niște animale. Acești sclavi au fost forțați să își schimbe numele, să își abandoneze religia și limba, privați de orice speranță de libertate și ținuți în scopul de a munci sau de a se înmulți. O naștere era privită ca o moarte.

Ne este greu să înțelegem cum unii oameni i-ar putea trata în acest mod pe ceilalți, dar iată că asemenea lucruri s-au întâmplat în trecut. Există dovezi care arată cum șefii de vase aruncau peste bord sclavi pentru a cere recompense. Acei sclavi nu dețineau nici un fel de drepturi, nici măcar legale; ci doar obligații. Stăpânii lor aveau dreptul absolut de a dispune de ei, iar de mamele, surorile, părinții și copiii lor erau separați și le era permis să se vadă doar dacă stăpânul lor dorea.

Timp de secole a avut loc această practică inumană ce a făcut ca europa-vestică să se îmbogățească de pe urma exploatării sclavilor, a zahărului și a cafelei. Când s-a desființat sclavia, doar deținătorii de sclavi au fost recompensați. Cu alte cuvinte, au rămas vii acele atitudini care au făcut posibilă sclavia.

La scurt timp după abolirea sclaviei, Africa a fost colonizată de către Europa vestică, prezentând consecințe pentru africani, nu mai presus decât sclavia în sine. Cu toate acestea, descendenții sclavilor continuă să trăiască în condiții sociale și politice josnice, sărace. Cei care trăiesc printre europeni sunt priviți de sus și ocupă o treaptă inferioară în societate. Muzeele din capitalele Europei de Vest și-au închis expozițiile de oase și corpuri mumificate (dar care nu aparțineau albilor) abia acum câteva decenii- expozițiile fiind organizate de oameni de știință, doctori, învățați europeni.

Pe scurt, sclavia ne dezgustă, așa cum o fac și atributele inumanității ce o susțin. Dacă acel mod de sclavie nu mai există, însă există acele atitudini, putem conclude că umanitatea a făcut progrese? Din acest motiv sclavia a fost înlocuită cu exploatare colonială, iar aceasta a fost înlocuită cu datorii internaționale de nesuportat. Sclavia a dispărut, dar structurile inumane, barbare ce o sprijineau, încă mai există.

Înainte de a privi perspectiva islamică asupra sclaviei, să ne aducem aminte de un nume faimos printre europenii vestici: Harun al Rashid. Acest conducător, care s-a bucurat de autoritate și putere asupra musulmanilor, a fost fiul unui sclav, iar el nu este singurul exemplu de acest fel. Sclavii și copiii lor s-au bucurat de un prestigiu, autoritate și respect enorme în sistemele islamice, culturale, politice și în alte sfere ale vieții. Cum a fost posibil acest lucru?

Islamul a amendat instituția sclaviei și a educat stăpânii despre cum ar trebui să își trateze sclavii.

Coranul afirmă adesea că toți provenim dintr-un singur strămoș (Adam) și că el este superior oricărei persoane, indiferent de rasă, apartenență la o anumită națiune sau treaptă socială. Profetul (s.a.a.w.s) a aplicat aceste principii în viața sa, iar Companionii săi le-au acceptat ca pe niște norme și reguli sociale. El a spus astfel:

Cel care omoară un sclav, va fi omorât. Cel care aruncă în pușcărie un sclav și îl lasă să moară de foame, va păți același lucru. Cel care castrează un sclav, va fi castrat.[1]

Toți suntem fii ai lui Adam, iar Adam a fost creat din lut.[2]

Nici un arab nu este superior unui non-arab, așa cum nici un non-arab nu este superior unui arab. Nici un om de culoare albă nu este superior unuia negru, iar unul negru nu este superior unui alb. Superioritatea este bazată doar pe bunătate și frică de Dumnezeu.[3]

Datorită compasiunii sale, atât sclavii cât și săracii au fost respectați de către cei care se bucurau de un statut social[4] înalt. Umar a exprimat un asemenea respect când a declarat: "Stăpânul Bilal, care a fost eliberat de către Stăpânul Abu Bakr."[5]

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: "Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i."[6] El a mai spus: "Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească "Acesta este sclavul meu" sau " Aceasta este sclava mea" atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească ""fiică sau fiu"".[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani , ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine bagă la închisoare și înfometează un sclav, va pățo la fel.[9] Înafara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. O dată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A eliberat pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abid al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.

Terorismul, poligamia, fanatismul sau femeile lipsite de drepturi sunt doar cateva dintre conceptiile gresite cu privire la Islam ale persoanelor de alte religii.

Cei mai multi oameni nu stiu exact regulile impuse de religia islamica, dar au o parere formata pe baza zvonurilor auzite.

Listverse a realizat un top al celor mai intalnite idei gresite despre Islam:

Musulmanii sunt Arabi?

Daca intrebi un om cum arata un musulman, o sa ti-l descrie ca pe un arab cu piele inchisa, barba lunga si turban. Aceasta imagine este insa o parte a minoritatii musulmanilor. Arabii reprezinta doar 15% din populatia islamica a lumii. De fapt, Orientul Mijlociu este pe locul trei, Asia de Est fiind in top, cu 69%, si Africa, cu 27%. O alta conceptie gresita este ca toti arabii sunt musulmani. Cei mai multi arabi chiar sunt (75%), dar exista si multi arabi crestini si iudei.

Musulmanii il urasc pe Iisus?

Sunt multe asemanari intre referintele istorice ale crestinismului si cele ale Islamului. Multi oameni sunt uimiti cand afla ca, potrivit credintei islamice, Iisus este unul dintre cei mai mari mesageri ai lui Dumnezeu. Nu poti fi musulman fara sa crezi in nasterea dintr-o virgina si in multele miracole ale lui Iisus Hristos. Iisus este, de altfel, mentionat in multe versete din Coran si este adesea oferit ca exemplu de virtute si caracter.
 

Copiii trebuie, de asemenea, sa fie tratati egal. Spre exemplu, intr-o familie cu mai multi copii, darurile primite au aceeasi valoare si nu trebuie facute diferente intre frati. In plus, un musulman nu are voie sa isi loveasca copilul peste fata cu un obiect mai mare decat un stilou.

Musulmanii cred ca in mai multe citate din Biblie apar mentiuni despre Profetul Mohamed (Paraclet, Ahmed, Mângâietor, Mohamed):

Sfanta Evanghelie dupa Ioan: Isus spune;

15. Daca Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

16. Şi Eu voi ruga pe Dumnezeu şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac,
(Ioan, Capitolul 14:15-16)

(Ioan, Capitolul 16:12-13-14)

Respectul lui Mohamed pentru Iisus

Majoritatea occidentalilor ar putea fi surprinși să afle că Mohamed și Quranul și-au exprimat un mare respect pentru Iisus.

Mohamed se descrie pe sine însuși și pe Iisus ca pe niște ”frați de credință”.
”Mesagerul lui Allah a spus: Eu sunt cel mai aproape de Iisus, fiul Mariei, din toții oamenii acestei lumi, din viața de azi și din viața viitoare. Și ei au spus: și cum este Mesagerul lui Allah? Pentru care el a zis: Profeții sunt frați de credință, care au mame diferite. Totuși, religia lor este una, și nu există niciun Apostol între noi (între mine și Iisus Hristos).”

Așadar Mohamed a declarat că el și Iisus au practicat aceeași religie. Cum se poate una ca asta? Pentru ca să înțelegem asta și celelalte învățături ale lui Mohamed despre Iisus, trebuie să fiți conștienți de felul în care Mohamed a descris relația dintre Islam, Creștinism și Iudaism.

Islam, Iudaism și Creștinism
Aduceți-vă aminte că Mohamed a trăit într-o societate care includea evrei, creștini, și închinători la idoli. Din cauză că Mohamed a proclamat existența unui singur Dumnezeu, la fel cum spuneau și evreii și creștinii, el a simțit nevoia să explice dacă acest unic Dumnezeu era același cu Dumnezeul evreilor și al creștinilor.

Explicația sa a fost că Islamul a fost mai întâi, și că Avraam a practicat Islamul înaintea apariției Iudaismului sau Creștinismului.

”Ibrahim (Avraam) nu a fost nici evreu și nici creștin, ci el a fost un adevărat musulman... Într-adevăr, dintre toți oamenii care au cea mai bună îndreptățire la Ibrahim (Avraam) sunt aceia care l-au urmat, și acest Profet (Mohamed) și aceia care au crezut (musulmanii).” (Surah 3:67-68)

...Quranul înșiră mulți dintre acești prooroci biblici după nume incluzându-i pe Issac, Ișmael, Iacov, Noe, David, Solomon și Moise. Ba mai mult, Quranul spune chiar că Ioan (Botezătorul) și Iisus au fost și ei, la fel de bine, profeți ai lui Allah (Surah 4:163; 6:84-86; vezi deasemenea și 2:130, 135; 3:95; 4:125; 6:161). Mohamed se referă la toți proorocii ca la ”frații” săi, exceptându-l doar pe Avraam la care se referă ca la un tată.

...Quranul învață că evreii și creștinii au deformat mesajul profeților, și rezultatul acestei distorsionări a fost Iudaismul și Creștinismul (Surah 2:75; cf. verses 76-79; Surah 5:13).

Mărturia lui Mohamed despre Iisus
Mohamed a făcut mai multe declarații pozitive despre Iisus, mai cu seamă prin revelațiile Quranului. Am pregătit o listă completă de versete din Quran care descriu atribute ale lui Iisus și care sunt menționate în Biblie. Citiți vă rog lista aceasta în Apendixul D.

Unul dintre cele pasaje este Surah 3:33-63.
Elevii Islamului spun că Mohamed a expus aceste versete atunci când el a fost vizitat, în A.H. 9, de 10 episcopi creștini din Najrari, o zonă din apropierea graniței de nord a Yemenului modern. Episcopii au venit la Mohamed ca să vorbească cu el despre Islam.

Mohamed le-a spus acestora, ”Fiți musulmani.”

Ei au spus, ”Noi suntem musulmani.”, explicând, ”Încă înainte de a te întâlni, noi ne-am închinat singurului Dumnezeu.” Atunci Mohamed a început să le explice lor diferențele dintre Islam și Creștinism. Mai întâi el a prezentat niște istorii despre nașterea Mariei, mama lui Iisus, și despre nașterea lui Ioan Botezătorul. (Aceste istorii includ detalii biblice dar prezintă de asemenea și multe detalii care nu se regăsesc în Biblie.) Apoi el l-a descris pe Iisus în felul acesta:



 

« înapoi